Ispite

Mi-am dorit să fiu înţeleasă şi iubită pentru ceea ce sunt cu adevărat. Mi-am dorit ca omul iubit să mă înţeleagă, să pătrundă-n mintea şi sufletul meu ca un microb, să-mi aline fiecare atom nenorocit care face parte din existenţa mea atât de ambulantă.
Însă, toţi cei care ajung să mă înţeleagă, ajung să mă părăsească, mai devreme sau mai târziu.
E amuzant… bărbaţii care nu m-au înţeles, spre surprinderea mea, sunt cei care m-au iubit, cei care-mi mărturiseau că nu mai există o asemenea fată ca mine în întreaga lume, privindu-mă parcă implorând înţelegere, spunându-mi că n-au mai simţit niciodată ceea ce simt atunci când sunt în prezenţa mea.
Sincer, eu nu i-am luat în serios şi nici n-am simţit iubire faţă de ei, deloc, nici măcar o amărâtă de secundă… i-am părăsit rând pe rând, fără remuşcări.
În privirile lor puteam să citesc cu o mare uşurinţă frica şi teama de necunoscut. Am spus-o şi o mai spun: cel care nu mă înţelege nu are ce căuta în viaţa mea, nu le permit să-mi irosească timpul, indiferent de cât de mult m-ar face să mă simt iubită şi apreciată, nu-mi voi dărui niciodată inima unui prostănac care are impresia că e îndrăgostit.
Nu percep cum sunt ei capabili să iubească ceva ce nu înţeleg. Cum, cum mă pot iubi ei pe mine. Cum îmi pot purta urâ după ce îi las singuri cu impresiile lor, îndureraţi de-o „fată cu inima de gheaţă care doar te face s-o iubeşti iar apoi pleacă, indiferentă, fără să mimeze măcar durerea sau cel puţin tristeţea”?
Creierele lor neoxigenate nu fac diferenţa între admiraţie, atracţie, idolarizare şi iubire. Pentru ei, toate reprezintă iubire pură.
Iubeşti atunci când înţelegi, eşti atras când nu cunoşti, admiri când nu înţelegi şi idolatrizezi când nu eşti băgat în seamă.
Desigur, aş vrea să fiu iubită, iubită şi înţeleasă. Dar cine să mă iubească, când toţi cei care reuşesc să mă citească, mă închid apoi şi mă lasă pe un raft prăfuit, înghesuită de câteva cărţi ale cărori coperte nu le pot vedea, fiind prea murdare şi învechite de timp.
Oare să nu-i înţeleg eu pe ei? Ce se întâmplă cu bărbaţii din ziua de azi?
Meditând asupra ploblemei, tind să cred că marea nenorocire este reprezentată de faptul că bărbaţii s-au obişnuiţi să fie iubiţi doar atunci când deţin şi oferă bunuri materiale unei femei. Dacă o femeie iubeşte un bărbat cu adevărat şi îl respectă, fiind neinteresată de micile atenţii pe care el e obişnuit să le ofere, se trezeşte cu sentimentul că ceva nu e în regulă, femeia asta nu e bună pentru el, nu e ca celelalte.
Pe zi ce trece, eu cred că, bărbaţiilor le place să fie folosiţi, le convine ca femeile să profite de pe urma lor, să-i ademenească într-un joc murdar unde interesele primează, fără dar sau poate, să-i joace pe degete ca pe marionete şi să-i facă să sufere cumplit.
Omul în sine e o creatură ciudată, îşi doreşte fericirea dar fuge de ea mâncând pământul.